În vara anului 202*, aerul Bucureștiului, al marilor și micilor orașe, chiar și al așezărilor de pe coasta munților, al teritoriului într-un cuvânt, era îmbâcsit. În iarnă și în primăvară fusese la fel. Se stricase de ani buni, poate un deceniu sau două, dar nu era atât de năclăit ca în acea vară. Scurte perioade de relativă ameliorare apăreau la câteva zile ca un fel de capcană. O cupolă invizibilă atârna apăsătoare deasupra capitalei, a teritoriului, și nu era nimic de făcut; se simțise mai puțin în lunile epidemiei de Coronavirus, dar nimeni nu-și dorea să retrăiască ce trăise.

La sfârșitul lui august, cu o zi înainte ca Leopold să ajungă la București, un fapt divers s-a petrecut pe terasa cafenelei Mon ami și a căzut ca o binefacere. Era prevăzută în toamnă o nouă criză de epilepsie politică, socială, culturală, dar un mic și amețitor gust de ce îl așteaptă nu strica neamului căzut în transă în fața televizoarelor. Nu i s-a dat proporțiile unei drame naționale, ar fi fost mai greu de digerat dar, după pauza relativă impusă de epidemie, ocazia s-a dovedit excelentă pentru a reaminti cu vehemență pericolele care pândeau societatea românească în contextul naționalismului, extremismului de stânga și de dreapta, anarhismului, populismului, xenofobiei, sexo-marxismului, progresismului, etc. care făceau ravagii pe continent, de fapt în întreaga lume.

Diminețile lui Leopold în teritoriu este cronica fidelă a celor câteva zile în care s-a consumat faptul divers înainte să înceapă ploile și, capcană trecătoare, aerul să se limpezească.