Istoria medicinei se află azi într-un proces de transformare conceptuală determinat, pe de o parte, de interogațiile societății cu privire la provocările progresului științific și mai ales dilemele morale pe care implică iar, pe de altă parte, de efortul de reactualiza idei și teorii medico-sociale ce au individualizat școlile medicale naționale în plan european. Destul de discretă până în 1989, istoriografia medicală est-europeană este readusă gradual în actualitate, prin contribuții care se vor esențiale pentru înțelegerea istoriei continentului.

De evoluția medicinei la noi se poate vorbi odată cu perioada premodernă, apoi epoca fanariotă, Unirea Principatelor și legislația aferentă, Independența (1877–78), Războiul Balcanic (1912–13), România Mare, perioada interbelică cu ascensiunea dreptei care se termină odată cu primele structurări comuniste, imediate după 1945. Dezvoltarea agendelor biomedicale și sociale din România, între 1800–1945, cu precădere pe medicină legală, psihiatrie, evoluționism, eugenism și medicină socială, s-a corelat inerent cu teme identitare cultural-naționale. Istoria medicinei românești a oglindit aceste schimbări sociale prin reflectarea rolului profesiunii medicale în crearea unui stat național modern și sănătos, prin crearea unui sistem sanitar modern, prin crearea unei rețele spitalicești, sisteme azilare, institute de cercetare, catedre universitare, prin care psihiatri, eugeniști, medici legiști au oferit remedii pentru bolile somatice și sociale prevalente în România de atunci.